În drumurile mele zilnice, trec adesea pe lângă bisericuța de lemn în care, în anii copilăriei mele, am primit prima împărtășanie . Era iarnă, străbunica m-a primenit și m-a dus la biserică spunându-mi că mergem să-mi dea  moșu popa vin cu lingurița. Era o femeie bătrână și purta cămașă din pânză țesută în casă,cusută cu arnici negru și oprege din lână neagră cu alesături.

Niciodată n-am văzut să poarte altceva decât costumul popular tradițional. E cea mai veche amintire a mea legată de practicile religioase și nu aveam mai mult de trei anișori pe atunci.

Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, barba albă,chipul senin și plin de evlavie al bătrânului preot,Vasile Brâncusi, care oficia pe atunci în parohia noastră, la Peștișani. Avea înfățișarea unui patriarh, ceea ce trezea emoție și sporea solemnitatea momentului.

Anii au trecut și biserica de lemn, ce datează de la anul 1735, din timpul domniei lui Caragea Vodă, a fost renovată și acoperită cu șiță, prin strădania preotului paroh Pantelimon Cheată.

În data de 21 octombrie 2007  a avut loc slujba de resfințire a vechiului locaș de cult, oaspete fiind la această sărbătoare Înalt Prea Sfințitul Teofan , Mitropolitul Olteniei de la acea dată. Enoriașii treceau prin altar și primeau târnoseală, o fâșie de pânză din fibră  de bumbac topit trecută prin ceară de albine. Cuvântul se trage, probabil din arhaicul „târnosire”, adică sfințirea unui locaș de cult. Pentru femei este o ocazie unică de a trece pe lângă masa din altar, despre care se spune că adăpostește intr-unul din picioare o relicvă, de regulă o porțiune din moaștele unui sfânt, dăruită bisericii la sfințire.

Încă din copilărie știam  de la bunica și străbunica mea  că praznicul sau hramul bisericii de lemn se ține de Antănăsii și poartă numele de Praznicul Ciumei. Îmi amintesc ca prin vis, amintirile fiind estompate de trecerea anilor, cum sătenii întindeau în curtea bisericii ștergare lungi din pânză albă de in și așezau pe ele prinoase, invitându-se unii pe alții să servească și să închine un pahar.

În anii din urmă, am stat de vorbă cu vecina mea octogenară Polina Fuiorea, „moșica lui Bogdănel” , născută în anul 1922. Am rugat-o să-mi vorbească despre semnificația obiceiului de a se duce grăunțe de grâu la biserică în ziua de Antănăsii care , sfințite fiind ,erau apoi aruncate pe bătătură la orătănii ca să nu se îmbolnăvească de ciumă. Bătrâna povestește că și ea, la rândul său, a auzit această legendă de la o vecină in vârstă, Maria lui Mândruț, pe când era o copilă.

Se spune că ciuma era întruchipată de o femeie cu aspect neîngrijit, cu părul despletit, cu hainele sfâșiate de câini, mușcată pe mâini și pe picioare. Bântuia în neștire și alerga după găini.

Așa ar fi apărut într-o seară în ograda unui sătean și s-ar fi apropiat de focul unde , pe pirostii, gospodina casei pregătea cina în oale de lut. Câinii ar fi dat de veste și Ciuma ar fi fugit alungată de săteni.

Tot moșica mi-a mărturisit că în bisericuța de lemn din Peștișani, Ciuma ar fi fost imortalizată într-o frescă. Pe fresca din  pronaos, pictura datând din anul 1852, se înfățișează privirii imaginea unei bătrâne fără straie și cu părul  răvășit. De gât, printr-o verigă de metal, este legată cu un lanț greu pe care îl ține în mână un  înger, încătușarea Ciumei simbolizând victoria binelui asupra răului. Enoriașii împreună cu preotul și consiliul parohial au hotărât să prăznuiască în ziua de Antănăsii, victoria asupra Ciumei și , probabil,tot de atunci datează ritualul prin care grăunțele sfințite la slujba din acea zi sunt aruncate pe bătătură pentru a ferii păsările de Ciumă .

LUMINIȚA BERCULESCU